pe varfurile lumii impreuna cu Alex Gavan

 Alex Găvan este unul dintre cei mai buni alpinişti români care la doar 27 de ani are în palmares 3 vârfuri de peste 8.000 de metri escaladate fără oxigen suplimentar şi fără şerpaşi: Cho Oyu (8.201 m), Gasherbrum 1 (8.080 m) şi Makalu (8.463 m), ultimele două în premieră românească. A fost desemnat sportivul anului 2007 la alpinism de altitudine pentru ascensiunea sa pe vârful Gasherbrum 1 şi a primit “Medalia de aur pentru merit sportiv” de la preşedintele provinciei Navarra (Spania), pentru participarea la operaţiunea de salvare a alpinistului spaniol Inaki Ochoa de Olza. Despre expediţiile lui Alex Găvan în Himalaya se pot spune multe mai ales că au fost îndelung mediatizate. Mai puţine însă au fost spuse despre omul din spatele acestor succese şi despre motivaţia care-l împinge către performanţă.

Pe site-ul tău ai un motto foarte sugestiv: Climbing mountains outside is climbing mountains inside. Tradus în română ar fi: Să urci munţii dinafara înseamnă să urci munţii din interiorul tău. Cum se numesc munţii din interiorul tău pe care vrei să-i urci?

 Prin acest motto am încercat să condensez întreaga mea filozofie şi să răspund tuturor celor care mă întreabă de ce urc pe munte sau ce mă determină să fac alpinism.
 În general, jurnaliştii au o abordare care te pune în competiţie cu muntele şi cu natura. Dacă urci muntele, lumea zice că l-ai cucerit, dacă nu te mai întorci, atunci muntele şi-a cerut din nou tributul. Din punctul meu de vedere ar fi o mare aroganţă să spun că am cucerit muntele. Ca să reuşeşti să supravieţuieşti pe munte trebuie să înţelegi muntele şi să nu fii în competiţie cu el, cel mult poţi fi în competiţie cu tine însuţi. Altfel ai mari şanse să nu te mai intorci.
 Cu fiecare munte urcat poţi spera că ai mai cucerit un vârf din interiorul tău: de la disciplină, răbdare şi tact până la acel plus de motivaţie de care mai ai nevoie ca să îndeplineşti un proiect important în viaţa de zi cu zi. 

Când ai ales să faci alpinism şi de ce?

 Dintotdeauna am iubit muntele şi am avut această legătură strânsă cu natura.
Eu am crescut în două sate de munte: la părinţii mei la Cepari, pe valea Topologului, de unde urcam pe vârful Negoiu, şi la bunici, pe valea Vâlsanului, de unde porneam spre vârful Moldoveanu.
 În liceu, împreună cu nişte colegi şi cu profesorul de geografie, Nicolae Lazăr, am înfiinţat o asociaţie de ecologie. Apoi am fost voluntar la Salvamont Curtea de Argeş unde am învăţat o mulţime despre munte, mai ales de la Ducu Gheorghiescu. Alpinismul a venit astfel ca o dezvoltare firească în viaţa mea. Pentru că muntele este locul în care mă simt cu adevărat eu însumi.

Ce calităţi te recomandă pentru alpinism şi care sunt provocările cărora trebuie să le faci faţă la fiecare ascensiune pentru a reuşi să atingi vârful?

 Nu cred că sunt înzestrat de la natură pentru alpinism, ba dimpotrivă. Când eram mic am suferit de rahitism şi am sternul puţin înfundat, iar asta înseamnă o capacitate pulmonară redusă. Nu sunt nici măcar atletic. La mine succesul a luat naştere din puterea minţii şi din antrenament. În plus, s-a demonstrat că aclimatizarea ţine de genetică, iar experienţa celor 3 vârfuri de peste 8.000 de metri a demonstrat că mă pot aclimatiza bine. Se pare că am genele potrivite pentru a urca la această altitudine, dar nu am niciun merit pentru asta. Oricum, nu poţi şti acest lucru decât atunci când urci pentru prima oară, nu există teste care să-ţi spună dinainte. 
 Dincolo de dificultăţile tehnice, cele mai mari provocări sunt cele mentale. La peste 7.000 de metri trebuie să te învingi pe tine pentru a face încă un pas mai departe. Acolo nu ai energie să stai două ore să-ţi faci un litru de apă, dar trebuie să o găseşti pentru că dacă nu o găseşti şi nu te hidratezi, nu ai nicio şansă să urci muntele. Pentru a reuşi trebuie să faci lucruri care sunt împotriva voinţei tale fireşti. Alpinismul de mare altitudine implică multă suferinţă.